Avran Iancu, om frumos, vino iar la neamul nost’!

 

Istoria îşi păstrează geniile ca pe pietrele ei preţioase. Deşi a văzut lumina zilei în urma cu 188 de ani, Avram Iancu ramâne o pitră preţioasă a Apusenilor, a României. S-a născut din dorinţa şi durerile unui neam. S-a născut din dorinţa poporului de a fi cineva capabil să-i reîtregească vrerile, să-i plăteasca umilinţele, să aprindă scâteia nevoii de împlinire. Cand îi priveşti chipul şi-i citeşti testamentul: ”unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd națiunea mea fericită”, te simți mic și neputincios .

Se zice că dacă rostim promisiuni fără a le acoperi cu fapte, faptele plâng când sunt uitate. Prin viața lui scurtă, a respectat dorința de a-și vedea națiunea fericită, dând dovadă de multă mărinimie. Când a absolvit învațământul primar a fost premiat cu o sumă de bani pe care Avramuț i-a oferit-o învățătorului lui.

În 1850, Avram Iancu merge la Viena, dar în loc de drepturi primește promisiuni și o decorație. Demn, Iancu aruncă decorația spunând: ”nu ne-am luptat pentru jucării Împarate! Decorați-mi poporul cu drepturile sale“. După înfrângerile avute, Iancu îi spune tatălui sau: ” Mi-i ciudă numa tată, că nu le-am putut aduce oamenilor și munților și pădurilor în palme toată bucuria și strălucirea fructelor biruinței pe care le–am promis“. În 1852 primește o sumă de bani împreună cu Axente Sever și Simion Balint, pe care- i depun la casa de păstrare din Sibiu pentru a pune bazele unei societăți literare românești care va avea drept scop“ dezvoltarea culturii și limbii și publicarea celor folositoare“.

În februarie 1867 Avram Iancu trăiește o mare decepție în urma formării Imperiului Austro–Ungar, datorită colaborării unor foști revoluționari cu autoritățile habsburgice. Suferă enorm, se retrage în sine, părea un car încărcat cu povară la care trăgea de unul singur într–o tot mai pustiitoare tăcere .

Așa a fost sfârsitul lor: Horea frânt cu roata calaului, iar Iancu doborât de roata istoriei. Prin tot ce a făcut, Avram Iancu a dovedit că-l dureau necazurile poporului român. El simbolizează peste timp dreptul nostru la existență, la limba națională, la propria istorie, principii de bază a Europei unite.

Ce mult ar suferi acum dacă s-ar afla printre românii lui dragi. Ar vedea români singuri prin case uitate iar tineri plecați în lumea largă ca să–și caute de lucru. Ce lucru dureros! Ar simți lipsa de unitate a românilor. Ar simți desigur și ura acelora ce îi doresc răul. Noi cei de după el trebuie să punem câte un grăunte de suflet la piedestalul nemurii lui.

Minerva Toader , pensionara