Ingineri și inginerii!

      Iertați-mi divagația,

O samă de oameni „onorabili” la prima vedere, cu „patalama” bineînțeles ocupă și au ocupat de 20 de ani poziții și „baricade” la propriu și la figurat având grija să mergem din izbândă în izbândă și din victorie în victorie, să ne așezăm astăzi,  în anul de grație 2011 acolo ne este „locul”.

Acum nu mi-am propus să mă iau la trântă cu toți oamenii „onorabili”, ci doar cu acea categorie socială pe care eu din fragedă tinerețe am învățat să o respect; pentru că impunea acest lucru prin implicare și modul de abordare a vieții.

Primul și cel mai mare inginer pe care l-am cunoscut, stimat și cu care am lucrat umăr la umăr, cu sublinierea esențială că domnia sa avea cu vreo 20 de ani mai mult decât mine, terminase o facultate  iar stagiatura și-o făcuse cu lada de scule în mână alături de lăcătuși, având în vedere că terminase „electro” și se considera un „învățăcel” nu-i era rușine să facă pe lăcătușul, păcălind practic lumea, pentru că el făcea a doua facultate.

Al doilea mare inginer pe care l-am văzut, cunoscut și apreciat era precum Ștefan cel Mare „nu mare de stat, dar repede vărsătoriu de vorbe grele” pe masa de trasat din hala veche, fin psiholog, mare iubitor de oameni având specializări în Suedia și S.U.A. Acceptă răspunsul lui „Vereș pălmașul” pe care îl acuză că l-a pălmuit când i-a fost ucenic, apreciază ca valabilă afirmația acestuia în care spune cu mândrie „nu-mi pare rău c-am făcut om din tine”

Al treilea mare inginer cunoscut care m-a zdrobit pe mine și pe alții prin competență și personalitate, venea de sus, fusese ministru construcțiilor de mașini, dar greva de la turnătorie din 1969 l-a adus înapoi, adică jos, între pălmași, ca să-i poată spune maistrului Madura care-i solicită  un strungar „Stai, să-ți fac unul! Când îl vrei? Acum?” Veni, Vidi, Vici. În doi ani rezultatele l-au dus înapoi pe funcția ministeriabilă. Rezultatele muncii și nu altceva! Ați înțeles? Nu culoarea politică.

Al patrulea? Neamț, domnule. Neamț rasat! Calculat în mișcări, dicție și gesturi, pedant până la exces, tobă de carte , de departe se observa că puține procente din ce știa le utiliza cu noi „muritorii” iar la întâlnirea de 35 de ani era același, aceeași boală netratată, sete de cunoaștere și dragoste de oameni.

Oare de ce-i al cincilea? Pentru că fuma mahorcă după mahorcă? Într-o foame continuă cu care diseca și punea pe cearceafuri de hârtie desene de ansamblu ale prezentului și viitorului brand Înfrățirea Oradea, ca să aibă dezmățații și destrăbălații în a-i ingineriei ce să prăpădească și ce să pângărească.

Târziu! Foarte târziu am cunoscut un om de condiție profesională înaltă, universitar cunoscut și recunoscut, dar cumplit de singur, într-o masă amorfă de câteva sute de mii de ingineri constructori de mașini, singur împotriva tuturor. Singurul care făcea cercetare aplicată pe bază de contract urmând etapele: concepție în gândire, concepție pe planșetă, prototip proiectat, prototip realizat. Teste repetate de specialitate, recepție finală și livrare în portul Constanța la ora „h” cu destinație S.U.A. Expeditor și realizator, un ultim „mohican” dintr-o numeroasă și rasată categorie de specialiști, dar care și-au terminat viața profesională în genunchi, cedând în fața valurilor vieții de cele mai  multe ori fără luptă, lăsând în locul lor pe alții cu aceeași diplomă, dar cu interese meschine, puși pe căpătuială, oameni care nu și-au putut depăși condiția de „scârța, scârța pe hârtie” specialiști închipuiți care în viața lor n-au reușit să conducă o bicicletă darmite o ramură industrială ca și construcțiile de mașini.

Pe mâna acestora oameni buni a încăput economia românească, pe măsura capacității lor și rezultatele. Vinovați?

Eu, tu, toți cei care cu conștiința curată, conștienți de valoarea noastră ne-am dat la o parte, făcând loc lichelelor, fripturiștilor, dar mai ales a rataților de tot felul, care au făcut experiențe pe noi și țara asta, prăpădind munca noastră și a generațiilor dinaintea noastră, de care nu-i păcat pentru că ne merităm soarta, însă pe zi ce trece realizez cu disperare că-i mai grav, este în joc și viitorul copiilor noștri.

Da! Acesta-i marele păcat!

Viorel Ianc                                                                                   Beiuș, 05.05.2011